Eu sunt un pian

pianEu sunt un pian de modă mai veche
Cu clape de fildeş perechi cu-abanos
Şi o-ncuietoare făcută pereche
C-o singură cheie, lucrată frumos

În aur curat adus dinspre soare
Şi coarde puternic legate de vis…
Eu sunt un pian drăgostit de o floare
Şi azi, în sfârşit ţi se lasă deschis.

Eu sunt un pian făcut să suporte
Cu note de cer în acorduri de doi
Un cânt nuanţat cu piano şi forte
Cu zile-nsorite dar şi zile cu ploi.

Eu sunt un pian şi îmi pierd acordajul
Mă iartă, iubito! Aşa sunt făcut
Dar, fie şi-aşa, tu nu-ţi pierde curajul
Că iar îl găsesc cu un simplu sărut.

Eu sunt un pian ce te-aşteaptă de-o viaţă
Să-i cânţi partitura cu ritmul în doi;
Iubito-ndrăzneşte cu mine de-nvaţă
Şi lasă Pământul s-asculte la noi.

15 septembrie 2013, Mejorada del Campo.

Imagine | Posted on by | Etichetat , , , , , , | 1 comentariu

Nopţile strâmtorării lui Avraam

                      

 

 

 

I.

 

Vă  întrebaţi de ce râd? Pentru că el râde. Adică Isaac. După râsul meu amar şi cel înfundat al Sarei , a fost rândul fiului nostru; de aceea, l-am numit Isaac (El râde). Şi a fost aşa, ca un surâs al Celui Preaînalt şi Atotputernic în viaţa noastră… lumina căminului şi mângâierea bătrâneţilor noastre. A fost dovada palpabilă a făgăduinţelor făcute realitate de către Creatorul cerului şi al pământului; ca o mângâiere pe umăr din partea Lui. Încununarea lungilor nopţi petrecute în taină, de taină cu El.

Ooo… de i s-ar fi întâmplat ceva… de-ar fi pierit din vreo întâmplare nefericită! Dar grija făgăduită de Cel ce toate le poate, ne liniştea sufletele şi anii curgeau îndestulători şi plini de satisfacţie. Până într-o zi (o noapte, mai exact), când El mi-a vorbit din nou, ca alte şi alte dăţi, vocea-I curgând, parcă, din stele:

                –Avraame! Da, Doamne!

                –Ia pe fiul tău… şi inima mi s-a înmuiat, gândindu-mă la el, bucuros că Cel Atotputernic are planuri cu fiul meu. …pe singurul tău fiu, pe care îl iubeşti…ooo, şi cât de mult îl iubeam… du-te în ţara Moria…Da, Doamne! Şi, liniştit, aşteptam porunca Lui. …şi adu-l ardere de tot, acolo! …şi-atât…

                 Căzut cu faţa la pământ, încremenit de groază, aşteptam să văd ce are să-mi mai spună Domnul. L-am căutat, cerându-I lămuriri, cerşindu-I vorbele… dar n-a fost chip. Tăcere de mormânt şi cântece de greieri; şi un ecou continuu, strigându-mi în urechi, ca pe-o bătaie de joc: …pe singurul tău fiu, pe care îl iubeşti..;. …pe singurul tău fiu, pe care îl iubeşti…; …pe singurul tău fiu, pe care îl iubeşti…Nimic mai mult. Doar zorii zilei ce-mi ştergeau lacrima feţei, pentru a-mi îneca şi mai mult sufletul.

 

 

 

II.

 

                Era prea intimă trăirea, durerea mult prea surdă ca ziua să mi-o vadă. Însă, acoperit de vălul nopţii, o voce iscoditoare, ca o părere, aducătoare de oarece astâmpăr, o linişte ciudată a început a-mi răscoli prin minte şi sufletul să-mi oblojească, parcă ar fi vrut. Tăcerea surdă de până acum a Celui Preaînalt e izgonită de un glas precipitat: „De ce să vrea să îl omori? De ce să curme, astfel, nătânga-ţi credincioşie, scăldată de-ani în şir de dulci făgăduinţe? Şi neamul tău… cât stelele şi marea, cât firele nisipului de soare mângâiat? Adu-ţi aminte de luptele prin care ai trecut! De ropotul de pietre ce-au căzut asupră-ţi, fără să fii lovit; de multele săgeţi ce-au vrut să-ţi muşte carnea, dar au muşcat pământul, tăindu-ţi răsuflarea… Credinţa ta neînfricată te-a adus aici, te-a învăţat să zbori, zvârlindu-te spre stele,pentru ca-ntr-un clipit de ochi să te trezească din beţie, rupându-ţi aripile de visare. Crezi tu că Cel Atotputernic, Cel Preaînalt şi Mare, pe toate le-a făcut şi visul ţi-l destramă? Poate fi El ca zeişorii-aceştia, setos de sânge şi greu de îmbunat? Crezi c-a avut o mască şi-acum S-a arătat? Isaac are o mamă; el râde-n visul ei…”.

                Şi zorii zilei mi-au curmat din nou al feţei zbucium, pentru a-l coborî adânc, în suflet.

 

 

 

III.

 

                Ooo… ce luptă! Ce zbucium… şi ce linişte apăsătoare! Mi-aş fi dorit să mai aud o dată glasul Lui. Chiar de-ar fi fost doar pentru a-mi repeta porunca; să îmi fi spus orice… doar să-l aud… Dar, a ales să tacă.

                Spre dimineaţă, odată cu ivirea primului licăr de lumină, din îngemănarea zbaterii minţii cu zbuciumul sufletului s-a născut o pâlpâindă mângâiere, un licăr de speranţă, crescandă în putere, hrănindu-se, parcă, din lumina care se arăta la Răsărit. Până într-un sfârşit, pusese cu totul stăpânire pe mine, în ciuda faptului că nu ajunsesem, încă, să înţeleg a Celui Preaînalt voinţă, în mine prindea rădăcini o nădejde: aşa cum mi l-a dat o dată, sfidând normalul şi, parcă, provocând natura, la fel mi-l va înapoia acum, a doua oară, punând din nou viaţa-n el. Nu ştiu cum se va întâmpla, dar cred că o va face. El trebuie să-Şi împlinească făgăduiala că Isaac va fi un neam mare, nenumărat, ca stelele pe cer  şi ca nisipul de pe ţărmul mării.

                Cum, altfel, aş fi avut tăria să spun tovarăşilor mei de călătorie (şi vreau s-o spun cum ar suna în limba mea): Eu şi tânarul, noi ne vom duce până acolo, noi ne vom închina şi NOI ne vom întoarce iarăşi. Hm! Durerea-mi s-a schimbat în bucurie şi jalea sufletului în odă către Cel Atotputernic. În urmă, doar un blând surâs divin, se cobora spre noi a aprobare, în timp ce coboram pe coama muntelui spre casă.

Publicat în Uncategorized | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu

Caruselul anotimpurilor III. Vară contemplativă

pe furiş,
am adunat câteva
cireşe-perechi
crescute pe o singură ramură
-spre înserare
ca pe un dor
să ţi le-atârn
la urechi-
şi,
pentru a da
şi mai multă culoare,
azi
le-am ascuns
într-un buclucaş
te iubesc,
şi-aşteptam
să arăţi într-un fel
de ţi-s dragi.

vezi,
nu ştiu de e adevărat,
dar găsesc
că cireşele
ţi-au coborît
pe obraji.

Publicat în Uncategorized | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Doină şchioapă

ne-am trezit
pe un Punct
de albastru cu Cânt
de iubire
şi-ncet dăm de ştire
că pe veci ni-i mormânt.

un Viteaz
am primit
ca un vis dăltuit
într-o Stâncă
şi-n peşteră-adâncă
L-am închis
ca pe-un mit.

printre stele duium
ca o jerbă
din fum
de jertfire
spre-a nostră neştire
e al cerului
drum.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

La moara timpului

sorbim cu nesaţ
dintr-un azi,
egoist sperând
să-i mai smulgem
o clipă,
un zâmbet,
o pâine…
crezând că avem mai apoi
 – lucru trist –
pentru cei ce-i iubim
şi ne-ateaptă uscaţi
o fărâmă
pierdută-ntr-o coajă de mâine.
şi poate-am uitat
sau nu vrem ca să ştim,
prea mult săturaţi
a mai duce poveri,
că vremea
 – ea însăşi –
are-al ei ţintirim;
că azi e tot mâine,
dar privit dinspre ieri.

Publicat în Uncategorized | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu

Pe dealul cu dor

răzleţ
pe deal zâmbea,
ca un suspin
scăpat de primăvara-ngândurată
şi eu, dorind să-l pierd
de pas străin mânat
de dor către o altă fată,
culesu-l-am cu gândul
peste munţi
şi mări
prindeau a-mi creşte
în privire…
Iubito, vreau
– te rog –
să nu te-ncrunţi
că lipsa-ţi
mi-o îngrop cu bucurie
într-un buchet
de lăcrămioare,
nori
şi păpădie.

Publicat în poezie | 1 comentariu

îmi simt piciorul-captiv
înrădăcinat în albastru,
în timp ce
mâinile-mi

se pod

în linişte
spre tine.
culege-mi florile,
coroana să te doară
nins
şi lasă-ţi zâmbetul
pe trunchiul meu
sa moară
stins.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu